duminică, 12 aprilie 2009

Profesor

În faţa băncilor el este o umbră
Un ghem de tristeţe
Cu aripi rotunde de fum
Scrie pe tablă cuvinte străine
Pe care cei din bănci le aruncă pe ruguri zâmbind
Fruntea lui sparge mormântul memoriei
Caută acolo comori îngropate demult
De care însă nimeni nu pare să aibă nevoie
Între aceşti pereţi din care ies săbii
Pe aceste scaune albe unde stau sfincşi
Totu-i o apă, o moară măcinând întunericul
Din ochii amiezii,
O apă, o moară
La care secundele-şi macină liniştea
Îşi sfarmă strigătul
Negru şi mut.

În faţa băncilor umbra se-năbuşe
Transpiră harnic pe urmă îngheţă în verbe subţiri
Tremură spart mormântul memoriei
Săbiile ies din pereţi zăngănind
Totu-i un ghem de tristeţe şi pulbere
Căzute-n refrenul cu chip de pământ
Aşa se-ncheie lecţia finală
Luaţi-vă creioanele copii
Şi desenaţi deasupra lui văzduhul
Desenaţi liniştea ori conturaţi
O veşnicie în formă de flacără,
O veşnicie în formă de flacără…

joi, 2 aprilie 2009

De ce tot noi?

De ce tot noi în crize şi-n dezastre
În tot ce e scumpire şi declin
Chiar nu se poate-n vremea vieţii noastre
S-avem şi noi un an de bine plin?

Căci voi pe noi de prin cinzeci încoace
Cu pâine pe cartelă ne hrăniţi
Şi n-am zis niciodată nu ne place
Am stat la coadă paşnici şi smeriţi ?

Strigat-am „ura” cât cuprinde-naltul
Eu la bătut din palme eram as
Poeme-am scris slăvind ca nimeni altul
Pe cel ce ne ducea spre parastas

Am fost fruntaş pe ramura minciună
Şi-încă mai port pe buze râia-i grea
Un clopot roşu-n inimă-mi răsună
În tot ce-nseamnă tinereţea mea

Şi de-ar fost iubirea cartelată
La coadă aş mai sta până şi-acum
Că-s învăţat să-mi spună „altădată”
Ori căutaţi alături, peste drum…

Că-s învăţat să rabd ca-ntr-o Sahară
Să spun că-i bine când e cel mai rău
Dar parcă-aş întreba a câta oară
De ce tot noi întruna şi mereu?

De ce tot noi în crize şi-n dezastre
În tot ce e scumpire şi declin
Chiar nu se poate-n vremea vieţii noastre
S-avem şi noi un an de bine plin?

Blestem

Când beam rachiu şi-mi răstigneam fiinţa
Sorbind adânc paharul abisal
Credeam c-aşa se-alină suferinţa
Pe-o cruce mărgelată de cleştar

Goneau pe dealuri anii-n herghelie
Şi răsăreau în urmă doar scântei
Iar ceaţa lumii groasă, fumurie
Mă înăbuşea-n cearceaful ud al ei

Şi uite-aşa mi-am pârjolit ficatul
Între tristeţi gradate cu peceţi
Sorbeam paharul, dar umplea-se altul
Să mori de beat şi iarăşi să te-mbeţi

Ci vorba lui Esenin, rusul care
Şi-a scris cu sânge ultimul poem
N-am fost beţiv cu-atâta înverşunare
Cât să nu scap şi din acel blestem

Dar chiar şi azi când vârsta-mi se usucă
Precum o iască pe un trunchi beteag
Tot aş mai bea cu inima năucă
Şi câte-un vin sfătos încă mai trag…

Moartea poetului

Lui Nicolae Drăgan

Nu de suferinţe moare poetul
Ci de bucuriile prea mari
De frumuseţe şi de nădejde
Fiindu-i îngerii lui lăutari

De dorul de prieteni moare poetul
De dorul de oameni şi cărţi
Şi parc-ar vrea să îşi ceară iertare
Că încă mai are întregi nişte părţi.

Poetul moare dând autografe
Aşa-i îngheaţă ultimul cuvânt
Aşa-şi sfârşeşte poemul vieţii
Fericit şi-mpăcat că se-aude cântând.

Refuz

E miezul nopţii. Nu mă tem de tine
Cameră albă care m-ai ucis
Când, mai la Nord, pădurea de ruine
Curge pe râul milei ca-ntr-un vis.

Iar tu eşti tot absentă. La mansardă
Se-ntorc din Spanii neamuri fel de fel
Lumina stăruiă-n perdea să ardă
Din becul chior şi gălbejit şi chel.

Nu te aştept decât până să ţipe
Minutele din ceasul solitar
Şi-un Indian din sânge ca din pipe
Să-mi soarbă nicotina de cleştar…

Dar se aud ecouri desluşite
Şi smoala de pe câmp se taie greu
De-aceea înot atent printre cuţite
Să nu-l trezesc vâslind pe Dumnezeu

Simţind că moartea-i undeva pe-afară
Şi-ar vrea să intre cu pantofi tăcuţi
Voi încuia şi geamul la cămară
Şi-n podul casei voi urca recruţi.

E miezul nopţii. Latră-n geamuri ploaia
Nebune cucuvăi se-adună-n cer
Să nu mai vii de-acum căci vorba aia
Când nu mai pot spera eu nu mai sper.