sâmbătă, 20 martie 2010

Noi poeme de Dumitru Malin

Din dragoste întrupa-voi veşnicia


te voi iubi
până ce mi se vor termina îmbrăţişările
până ce-mi va scădea sângele
precum un râu uscat
până ce vor fi cosite toate ierburile
şi nu vor mai avea greierii unde să cânte

dar şi atunci

te voi iubi
până când se va termina timpul
până când pământu-mi va fi ultimul pat
până când greierii vor cânta doar deasupra

dar şi atunci

mă voi gândi cum să fac
să-ţi rămân aproape
până când ar reînvia timpul
ar reporni ude de dragoste râurile
până când inexistenţa mea
ar fi pentru tine
doar
o strânsă înfrigurată
şi nemaiterminată îmbrăţişare



















Atunci mă va iubi şi primăvara





obosit cal în hamuri de mult
turma norilor neagră şi albă şi rece
acolo pe deal în dimineaţa de martie încă-ngheţată
mi-ar trebui altă umbră alt destin altă dragoste
tăiată-n felii rotitoare
mi-ar trebui o viaţă de om fără carne şi oase
un trup de aer
c-o piele de frunză verde şi caldă
pe care s-o spintece vântul
mi-ar trebui o viaţă de pasăre
în zbor peste iazul năruit al singurătăţilor
mi-ar trebui o inimă cu aripi
semănând mai degrabă a flacără
o inimă cu aripi
semănând a speranţă nesfâşiată




















Dimineaţă de martie aripi zdrobite-n văzduh


azi dimineaţă
soarele rece de martie muşca-orizontul
muşca dealurile şi norii
şi aerul strâmb dinspre răsărit
o pasăre roşie cu aripile zdrobite
agoniza-n depărtarea diformă
şi strangula cu spaima ei amară
răscrucile aspre de dinaintea noastră
prin geam mă uitam
şi ştiam că-s acolo sub ţăndări
sub zgomotul sângelui picurând din înalt
acolo eram şi simţeam încordarea
treaz intuind ce răscoală înflăcărată
provoacă naşterea unei singure zile

dar eu mă gândeam
la amurgul din capătul văilor
la păpădia respiraţiei mele de-abia ocrotită în piept
mă gândeam
cu ce inimă mereu neîmprejmuită
îmi înfruntat dimineţile şi înserările
îmi salvez uscăciunile şi ofilirea
mă mângâi cu nepotolita speranţă-a învingerii
cu dârzenia dragostei
ploaie senină nemişcată-nspre munţi
mă gândeam
c-am promis să-mi repar toate vâslele
şi la 60 de ani
să nu cobor încă steagul din turn
iar soarele rece de martie
muşca amar depărtările
şi răsărea roşu ca o pasăre
cu aripi zdrobite-n văzduh











Şi focul e bun el poate îmblânzi frumuseţea



nu doar femeile frumoase ci şi fotografiile lor
pot provoca suferinţă
crud pot jigni ochii unei fotografii de 18 ani
care-ţi spun
ce cauţi pe-aici moşulică
dar sânii dar şoldurile provocator arcuite
când îţi aruncă-n derâdere
nu ne privi eşti jalnic de libidinos
bătrânelule
ţi-e jenă întorci capul priveşti pe fereastră
izbindu-ţi sufletul de razele reci ale soarelui
de primăvară
nu te revoltă nimic
doar o tristeţe zâmbitoare
acoperă strada şi casele
veni-va odată şi focul
să prefacă în scrum fotografia aceasta























Tot ce ating devine repetare




casă cu streşina singură-n noapte
zăbrele negre
şi steaguri
prăbuşite
peste nădejdea oricărei victorii
picură vinul sau ploaia din buzele reci
ale paharului sau ale cerului stors
peste ţărmul devorator al fiinţei
tremură moale întunericul
şi luna-i fântână încâlcită-ntre nori
o înăbuşire adâncă a sufletului
o primăvară bătrână
de 60 de ori repetată-n zadar
mereu fără mari începuturi
mereu urzicată de flăcări
ce-n vis doar în vis dogoresc
vântul suspină deşi nu-l doare
provizorie-i clipa
şi-asemenea ei
şi tu-ţi construieşti
doar din măruntele tale amăgiri
viitorul



















Cu viaţa pe moarte călcând


mergeam încet pe stradă nici prea fericit
dar nici deosebit de părăsit de surâsuri
când deodată
am simţit că-mi pocneşte moartea-n urechi
precum o petardă fragedă şi îmbujorată
m-am clătinat în timp ce sub frunte-mi înainta
o stranie locomotivă de argint
trăgând vagoane încărcate cu prundiş albastru
orbeam încet şi femeia de lângă mine
se dărâma ca un pod de trestie
împovărat de nelinişte şi singurătate
mi-am amintit de pământ de răcoroasa lui pernă
dar asfaltul putred
plutea ca un fald
pe sub mâinile mele atârnate
apoi lumea s-a rupt în două
ochii s-au despărţit unul de altul
vedeam într-o parte
un câine roşu mocirlos şi-ngroşat
care urla-n întuneric
iar în cealaltă parte veveriţele stelelor
verzi ronţăiau spaima
aprinsă-n memoria mea destrămată


apoi din nou pocnitura din tâmplă
ţâşnită-n ecouri ovale
vibraţia revenirii
la o lume de-abia închegată
petarda s-a stins astupată încet de-nflorirea luminii
şi gândul pe gând se-auzea
şi viaţa
pe moarte călcând
a pornit surâzând mai departe

sâmbătă, 13 martie 2010

Întreb un orb de el mă ţin cu mâna

mi-ar trebui o zi deosebit de rece şi de uscată
o zi învelită în năframă neagră
precum o femeie venind de la o înmormântare
mi-ar fi necesară o asemenea zi
spre a mă putea retrage în casa-mi strâmtă de oase
lângă focul pâlpâitor care fumegă-acolo
şi întinzându-mi peste tot la uscat amintirile
să le-aleg şi să le pun deoparte
pe cele mai tefere şi mai puţin mioape
cele ce-ar mai putea gânguri ceva
despre tinereţea-mi dispărută acum 30 de ani
zvârcolindu-se precum o piatră bolnavă
precum o ploaie fierbinte fâlfâind între steaguri
precum o insulă scufundată în miezul de bronz al oceanului
aşa zvârcolindu-se a dispărut
de pe toate străzile din univers
dintre toţi spinii mari şi sălbatici ai zărilor
din toate bibliotecile muzeele arhivele jeluitoare
aşa zvârcolindu-se a dispărut
nelăsând-mi decât această barcă îngustă din piept
cu care călătoresc noaptea pe mările de aer ale singurătăţii
prin giulgiul de cenuşă al clipelor orelor
călătoresc grăbit şi mă duc
stăruitor înspre margine
stăruitor înspre ultima zi
deosebit de nesemnificativă şi de uscată
precum o femeie învelită în năframă neagră
precum un pâlc rece şi-ntunecat de bărbaţi şi femei
întorcându-se de la o înmormântare

Spre porţi caut ieşire pipăi drumul

o seară de martie
fără tristeţe
nici bucurie
o seară ca o minge de cauciuc
cu care te-ai putea juca legat la ochi pe marginea drumului
ori prin curtea rece de sub propria-ţi frunte
iar când ai obosi
când picioarele ţi-ar deveni râme bătrâne cu oase
te-ai închide în casa cu patru pereţi
cu patru puncte cardinale bolnave de inconsistenţă
în peretele din faţă ţi-ai zidi moartea plină de viaţă
la stânga fără nici o atingere
ai auzi mieunând pisica amurgului
care să-ţi sufle-ndelung peste faţă
la dreapta o blană de fiară nerăbdătoare
s-ar alungi peste speranţele tale de om fericit
şi numai în spate pe lângă umbra-ţi neagră
din care varul a fugit în zăpezi
ai presimţi o cruce înduioşată
cum te-ar lua în spate şi ar urca cu tine înspre acoperiş
şi-n pod
printre zdrenţele palide
cu care-ţi pansezi zilnic existenţa ne trebuitoare
ar adormi luând forma trupului tău
ai găsi-o acolo în zori împrăştiată pe scânduri
şi ai chema paznicii
s-o arunce afară ca pe-o destrăbălată

Ca apa trece totul du-te blând

să simţi ninsoarea din martie
ca pe-o singurătate lipită de streşina ochilor
să treci peste munţi precum strigătul păsărilor
des fâlfâind din aripi uitate
să-i spui copacului mut că-l dezmierzi
numai la ora când se prăbuşeşte
dar omului să-i spui
că nu-i bătrân
că n-a început să cânte la o harfă uscată

norii în noapte au insomnii
cu care tulbură odihna pământului
grea-i suferinţa simţită de râu
atunci când malul nu-l recunoaşte
pe tivul întunericului dacă înaintez
dacă îmi scot la plimbare tristeţea
doar obositul măceş în destrămare-l ating
cu inima mea de spin roşu

bucură-ţi ochii cu privelişti de rând
dimineaţa-i un ţipăt ţâşnit din ninsoare
ziua învinge lucidul senin
bătrână-i doar noaptea
bătrâne şi reci sunt doar apa şi noaptea

Îi văd cum râd şi cu aşa cruzime

orice naştere este o prăbuşire
în zi de martie
când munţii-şi umplu plămânii cu aer nou
iar o mamă visează fără somn că-i înmuguresc ochii
peste ţipătul gingaş din leagăn
un clopot spart îi desferecă buzele
o apă neîncepută îi spală norocul
tata în mină pregăteşte bucuria de-a veni acasă
drumul merge singur şi el în spatele lui
apoi începe din pâlcul de nori să plouă subţire
şi porţile zilei se zdruncină toate
aşa de frumos începe o viaţă


mi-ar fi plăcut să am copilăria altora
să nu moară tata cu toamna dărâmată pe piept
nici mama să nu văduvească precum o mierlă fierbinte
neagră şi tânără cu dragostea ascunsă-ntre spini
să nu-şi hrănească şi astăzi puii cei cinci
cu omizile acre ale îndurerării
mi-ar fi plăcut să nu fiu prieten cu nici o noapte mâhnită
cu nici o zi trăită de prisos
să nu-mi las chipul tipărit pe bancnotele false
ale speranţelor de toate felurile
mi-ar fi fost dor să nu îmbătrânesc aşa dintr-odată
ca o piuliţă uzată la carul de foc al lui dumnezeu
să n-am 60 de ani şi să nu fiu o iarbă ghemuită
sub troienele tuturor orelor
în interiorul acesta târziu
în care soarele nu mai este lumină
în care lumina nu mai este zi
în care numai întunericul este zi şi noapte

Cândva la ora asta se înverzea de ziuă

cântecul meu de dragoste
spus îndărătul copacilor
să nu-l audă mierlele şi să se ruşineze
la 60 de ani dragostea-i un pietriş sclipitor
o ceartă cu sângele cu carnea cu oasele
o despărţire întruna de naştere
la 60 de ani se apropie tare ora închiderii
apune soarele mult mai devreme
în faţa inimii decorul lumii se schimbă-n
tristeţi nicidecum efemere
îţi vine să plângi dar în loc de lacrimi
din ochi îşi ţâşnesc melci albaştri
te târâi cu ei spre icoana de aur
din care se scutură chipul iubirii
la 60 de ani eşti un prunc inutil
ce preţuieşte negura fumul
singurătăţile coboară din spini
şi se sting printre oameni tot timpul
măsoară anii măsoară norii
îngăduie buzelor să nu vorbească
atât de zveltă ca o văpaie
vine-nserarea lângă fereastră
ziua se duce
e chiar sfârşitul
încremeneşte râsul şi plânsul

Frumosul om măruntul înnoratul

să uiţi să speri să te auto-naşti
cu aceeaşi identitate consumată pe bucăţi
precum pâinea
încă din leagănul aşternut cu urzici
să te obişnuieşti cu un trai confortabil
zi de martie rândunele îngheţate
peste-omoplaţii oraşului mare
iarna
în depărtare îşi urlă fiorii
că am lăsat-o însingurată
nu mai vorbesc de toamnă pe care am îngropat-o
în veneţia sângelui meu
ca pe-o destinaţie neomenească
ştiu cine sunt
în adânc
culegător la secerişul speranţelor
voce-n amurg
în care se vaietă drumurile
cu sufletul împrăştiat
peste amintirile moarte
şi plecările
nenumărate
împlântate-n pavajul din faţa porţii
zăcând acolo
ca nişte păsări cu aripi imense tăiate
nu-mi trebuie îmbrăţişări
nici îndemnuri
nici sfaturi
am braţele spaimei
frumos îndreptate spre mine
şi 60 de ani de om fericit
precum copacul ars şi silit
să-şi iubească cenuşa îmbelşugată

Lung este drumul uită-mă dacă ţi-s drag

pleoapele trezite hoinăresc
pe malul spumos al suspinului
retina umedă pare prundiş
sfârşitul nu se-ntâmplă aşa devreme
decât pe colinele de frunţi înclinate
când vântul lucid rece şi orb
prinde-ntre scoabe subţiri bezna spartă

uită-mă
dacă ţi-s drag
aşa
mai mereu logodit cu-amăgirile
dormind fericit în grădina de spini
cu evaporate sărutări pe buze
alţii în loc vor veni
când pomii îşi văd de uscata lor moarte
chiar şi în martie, chiar şi acum
când mugurii palizi scheună stins
şi bucuria are formă de foarfece
iar noi draga mea ne-ntâlnim
în spaţiul primitor dintre tăişuri
unde trestia inimii
de-abia tresărind
îşi picură zâmbetul
îndelung resemnată

Totul este foarte explicabil

ce vrea binele făcut
să devină pildă molipsitoare
să le-nveţe pe mierle noi melodii
nu există vipere blânde
la nici o margine
pentru ciripitul recunoştinţei
în noaptea de corbi
din sloiul ferestrelor
acolo unde
totul a trecut
şi inimă şi zbor şi duminică
luna mică insultă întunericul
fie-ţi de-ajuns
ciulinul înfloreşte-n loc interzis
în partea obscură-a surâsului
lângă zăbrele şi cicatrici
acolo unde
ceasul bătrân îşi întinde picioarele
precum cochilia întortocheată

Impozit pe tril pe zbor pe târâit

mâhnitul nor iar nimereşte
prin dimineaţa din geam prin uşa mea spartă
peste cearceaful putred de atâtea vise
sub o recoltă groasă de triluri
şi omul cu inima ciur
când trec tristeţile răbufnitoare
la ceasul mereu inexact
prin mijloc de tâmplă rece-asudată

fii fără grijă
gingaşa spinare a zilelor
nu se lasă călărită uşor
şi-n vremuri ca astea pline de insecte
devoratoare
alfabetul de gală-l ştiu doar rechinii
nu de ruşine plesneşte fioroasa faţă
nici gâtul impregnat cu aur
al cheltuitorului
de sub tabela de afişaj

fii fără grijă
nici norul nu udă speranţe ci mărfuri
mingi de fotbal funcţionari cu feţe de zid
undeva la cununia bacşişului
cu buzunarul şobolanului rege
priviţi-le mâinile spre-a nu putea şti
dac-au ucis sau jertfe-au adus
priviţi-le ochii ca nişte instituţii
în care trilurile plătesc impozit
nu doar pe zbor ci şi pe târâit

Iubirea loveşte din plin ia aminte

tăcerea de granit în goană după desăvârşire
în mijlocul pădurii de urzici
prin care se plimbă sufletul-bestie
acum în martie
când frigul devine dans crud
peste tropăitul mugurilor ce-aduc viaţă
peste zborul păsărilor înhămate la aer
peste ovalul inimii ninsă de raze
prin colbul înalt pe care-l stârneşte aşteptarea
apoi din nou mersul spre libertate
prin lumina care-ţi îneacă genunchii
pe oameni să nu-i vezi
iubirea lor e respiraţie vrăjmaşă
strădanie de-a muşca
precum insectele înfierbântate
şi o mână atât de mică pentru întâlnire
un „ce mai faci” ca un şanţ la porţile ochilor
şi inima covor cărunt de zdreanţă
spălat nu o dată

Chipul iubitei lăcuit cu aur

chipul iubitei lăcuit cu aur
frunte senină
ochi primitori
zâmbetul ca un mesaj folositor
mă tem să-l deschid şi se-ntunecă
credeţi-mă
existenţa noastră e doar întâmplare
buzunarul ni-l cântărim oricum
şi colorăm cu speranţe
cerul
cu noroi şi scântei
ne colorăm dragostea
ca pe o stradă
cu trotuar glazurat
pentru mers stingherit
nu vă pese
tabloul acesta reprezintă inima mea

Viaţa durează din zori în amurg

nouă ne trebuie case şi drumuri şi nori
măcinăm făină
ne odihnim
mergem în sudul fierbinte al dragostei
şi toate astea ţin foarte mult
ţin toată viaţa
dar viaţa nu durează decât din zori în amurg
din zori în amurg
şi se stinge odată cu soarele
odată cu soarele printre răcori
doar bucuriile noastre molipsitoare
regenerându-se necontenit
şi amintirile
domoale ruine tristeţi boltite
văgăuni trandafirii
în care fumegă vântul
şi speranţele strigă prin somn
dar cine s-audă
mai jos zace scândura spaimei
arşiţa ei dinspre noi

Goală memorie reflex înfrunzit

să-nveţi să-ţi smulgi nesprijinita viaţă
dintre cicatricele albe
bine-ascuţite şi reci
pe care pierirea-şi construieşte acoperişul
şi marginea
să fii doar o cruce de lemn pe care se urcă-ntunericul
să se uite în zare
un animal de fildeş ignorant netemător de trecere
prins în petreceri cu surâs pâlpâitor
creat şi recreat îngrozitor de repede
în timp ce de fapt
prăbuşirea musteşte sporind
şi spuma neagră aruncată-n destrămare pe cer
întunecă vântul
goală memorie reflex înfrunzit

totul în jur pândeşte şi-adulmecă
până şi luna-i o jivină de-argint
temniţă-i liniştea
înconjurată
cu spini de-amăgire albastră vindecătoare
vezi cum cade fericirea de sus
nici o iubire nici un război
numai dialogul dintre nor şi senin
şi mâinile grele ziua şi noaptea
lucrând la păianjenul fără contur

Zile în şir nopţi în şir ieri şi azi

nici o buruiană vindecătoare
nu există pentru tristeţea timpului
care se vede părăsit de mine
lăsat baltă în şerpuirea asta de vieţi
pe coasta învăpăiată şi îngust cabrată
a nedumeririi
ca un salt de tigru
care-ţi linge memoria
întinerindu-te
dar tu ştii că aici totu-i plin
că deasupra petrecerii creşte limpede moartea
chiar şi-n jocul copiilor râde tare şi ea
cu sărutul iernatic
peste gură se surpă
grea precum plumbul împleticit
mă ghemuiesc
mă îngrop lângă steaua sărată
lebădă de cenuşă osândă umedă
ciulin ţintuit
pe bătăile inimii
mut şi străin

duminică, 21 februarie 2010

Călătorie sub norii de piatră

o singură aripă
pe partea istovită-a amurgului
şi mâna însângerată plină de spini
lipită de funia clopotului
care vesteşte bucuria unei înmormântări
ţie încă nedestinată

în rest
tinereţe de unde
şi dragoste cum
când paşte la capăt târziul
despărţitorul hotarelor
şi-al vieţii viclene
pe care o urci în cuibarul de aer
al clipelor

în rest
cucereşti frica o botezi cu curaj
ca pe-o victorie nemeritată
măsori distanţa dintre suspine
polizezi dinţii umbrei
speli gleznele frigului
înfloreşti în uitare
strivindu-ţi aripa
de norii de piatră

Saliva la păsări trilul la şoarecii albi

tinereţea mea acum inexistentă
ca saliva la păsări
ca trilul la şoarecii albi
dar ambalată frumos
în staniol de iluzii sintetice
şi-ascunsă pe raftul din dos
să n-o mai găsească lumina
s-o îmbrac îndărătnic doar noaptea
când veveriţele insomniei
sar din fereastră-n fereastră
şi-n dinţii ca luna de tari
sparg istovirea osoasă


de-ar reveni
dacă s-ar stinge oglinda
şi timpul s-ar stinge-n contur
şi norii vâslind peste faţă
aşa-i că absenţa-i ar fi
şi mai profund observată
inexistenţă lucind
ca saliva la păsări
ca trilul la şoarecii albi

Timp de-amintire şi de uitare

să uiţi ceea ce credeai că ţii lipit
în cleiul flămând al memoriei
şi-al vieţii
din care zboară timpul precum libelulele
din malul umbros în surpare
să te fereşti de cărări şi de case
ocolind precum râurile ştrangulate
piatră cu piatră şi sterpe tulpini
cu rădăcinile-n aer
s-aluneci din proprii-ţi ochi
până la ultima margine
ud şi mâlos şi plin de rugină la capete

teama şi foşnetul ei în cuiburi fluide-aninate
pe stâlpii de calcar înfipţi
deasupra speranţelor noastre
refuzul de-a şti că-ntr-o zi clopotul rece
va stinge
viespile trupului ars
memoria grea de uitare

Priveghi şi pavaje cu vânt

să-l reîntâlneşti
în odaia prea strâmtă a sfârşitului
mire albastru din nou (învineţit mai degrabă)
prea bine pudrat de-asistenţii limbuţi
ce-l încarcă
în sacul de plastic sălciu
deschis flămând plescăind ca o gură
răscolitoare obscuritate
lâng-o nelinişte groasă şi mută
întinsă pe trupul de lut cu ger destrămat la picioare
paharul cu viespi ruginii înăbuşit
sub orbitele goale
şi pe delături cuvinte sărate
atâtea secrete atâtea erori iluzii istovite despărţiri
în partea cea bună a vieţii în neîmbătrânire
iar acum
părăsirea aceasta mai albă ca seceta indiferenţei
uitarea a tot ce a fost şi s-a înnorat în oglindă
ca şi când n-ar fi avut niciodată surâs
ori n-ar fi fost construit niciodată

luni, 15 februarie 2010

Absenţii vorbesc spun minciuni aiurează

iarăşi seară
iarăşi noapte
iarăşi zi
îţi numeri duminicile rămase tefere
din bătălia cea grea cu amurgul
te-ntorci pe drumul cu semne
până la casa de aer a copilăriei
şi-acolo
în pridvorul absenţei ori în curtea ţipătului
rostogoleşti amintirile sinucigaşe
înveţi primăverile cu picioare de gheaţă
să fie fierbinţi şi-apoi blânde
atârni despărţirile de cuierul negru din ultima margine
mă vezi mă auzi mă cunoşti adiere-a pustiului
privighetoare de tremur fulger oprit tresărire

cad lilieci din caleştile lunii pe streşini
şi-absenţii vorbesc spun minciuni aiurează
lada cu vieţi părăsită căruntă aşteaptă
să treacă seara
să vină noaptea
să-şi bea cucuta steaua primejdioasă

duminică, 14 februarie 2010

Şi să fii cetină

dacă ţi-ai vedea în fiecare zi sângele
şi-ai putea măsura întunericul ce pătrunde în el
prin venele albastre
prin venele roşii care zumzăie
şi se întrepătrund încordate
dacă ţi-ai vedea inima ca pe o casă locuită cu dragoste
şi-ai şti că-n ferestrele ei nu sunt flori ofilite
nu încap în odăile-i calde minciuna şi frica
dacă ţi-ai vedea visele căzând
lângă pragul neputinţelor de toate felurile
visele pâlpâind la mijlocul nopţilor calme
creierul mirosind a-nţelesuri uscate
dacă ţi-ai întinde sufletul pe trotuarul umed
din faţa casei
şi-ai ruga trecătorii să ţi-l calce-n răstimpuri pe faţă…
şi să fii cetină şi să fii iarbă
şi să nu suferi şi să nu-ţi pese
şi toată această speranţă că mâine… şi mâine
şi toată această viaţă de lăcustă săritoare
peste prăpastiile dintre speranţe.

sâmbătă, 13 februarie 2010

Mânia amurgului

să prinzi rădăcini în calcarul clipelor
să nu-ţi mai aminteşti din copilărie
decât pupilele negre-ale mamei
insecte migratoare de-a lungul unui cer fără lacrimi
cer în care se scăldau păsările
după ce trecuseră peste sicriul soţului ei
în curtea ţipătoare ca o sirenă de fabrică.
să cauţi biciul cu care copilul omora şerpii
lângă singurătăţile sângelui tău
să crească-amăgirile şi să se umfle
precum pânzele corăbiilor pe mare

culcuşul unui vultur fără aripi
pe marginea zilelor alergătoare
aşa ai ajuns, ecou pentru ţipăt
aşa ai ajuns, deşert al uitării
şi nu încetezi de-a pleca
clătinând capul
în mânia amurgului.

Stea albastra

la 58 de ani nu mai ai trup
eşti în exil în trupul unei buturugi putregăite
ce şi-a uitat pedepsele sevelor
cândva spornice
cândva împrejmuite cu râuri sălbatice
cu zmeuri şi urzici muşcătoare ca şerpii
la 58 de ani eşti un acoperiş fără casă
eşti în exil la marginea cerului
gata să intri pe nevăzute
în raiul închipuit al unui Dumnezeu
mai bătrân şi mai cu frică de moarte ca tine
la 58 de ani nu mai ai amintiri
ori înţelegi că cele pe care încă le mai păstrezi nu contează
că prieteniile , ca şi dragostea, nu contează,
că ele trebuie căutate îndelung
trebuie ocrotite în inimă
puse deasupra uşii la intrarea în casă
numai ca să le poţi găsi
ori de câte ori eşti pregătit să devii fericit
eşti pregătit să devii stea albastră

sâmbătă, 6 februarie 2010

Bătrâneţea ca o memorie spartă

cine-i bătrân ?
eu am doar 60 de ani azi-mâine
şi o inimă care nu cunoaşte ceasul
ochii mei n-au învăţat cititul în calendare
memoria mea şi-a uitat ziua de naştere


copii, la joacă mă puteţi lua cu voi
cel mai bine mă pricep la baba oarba
şi palma furată
julietelor mă puteţi primi sub balcoane
ştiu toate serenadele pe care
auzindu-le
prin cod genetic
sutienele voastre
sunt gata programate să se înveselească

iar tu, jucărie surâzătoare
care păşeşti înaintea mea
şi îmi luminezi calea spre noapte
învaţă-mă din când în când
cum să fiu fericit
cum să uit să mă uit în oglindă
aminteşte-mi că am doar 60 de ani
şi câte un Turn Eiffel
la fiecare fereastră prin care-mi privesc visele
de-abia înfăşate.

miercuri, 13 ianuarie 2010

Decembrie

Iarăşi au fost despărţite jumătăţile nopţii
s-a sfârtecat întunericul
şi s-a desgolit luna ca o muieruşcă neruşinată
aruncată afară în ger
trec prin decembrie
ca printr-un sat părăsit
vârsta mi-o spun doar în gând
nu îndrăznesc s-o arăt la lumină
nu îmi mai trebuie paşi
drum nu-mi mai trebuie-n faţă
m-am resemnat să trăiesc fără-orizont sub privire
astăzi în braţe mi-a fost falsa momeală şireată
crezi că nu ştiu cum slujea şarpelui mărului morţii
crezi că nu ştiu cum mustea grea de lăptoasele-nfrângeri
cele pe care le-adun la căpătâiu-mi, ah iat-o!

M-am resemnat să culeg
doar frunze de gând îngheţate
şi să amân cât mai mult ora în care voi pierde
până şi gramul de vis
c-aş mai ajunge vreodată
să-ntineresc amăgiri şi aşteptări şi speranţe…

miercuri, 6 ianuarie 2010

Nimic

de abia salvat
am vrut să te văd
când intunericul nu avea ferestre
când sufletul meu
era un jgheab rece la streşina unei pustietăţi
iar tu încă nicăieri
nu-ţi scriseseşi numele decât
în jurnalul cu amintiri al morţii,
aşa am început acest poem
de care mi-e frică
şi căruia eu insumi
i-aş fi dat o sabie
ca să-mi reteze capetele speranţelor,
pot continua aşa până mâine până poimâine
cu ameninţarea
că voi sugruma copacul din iarnă,
că voi pune toată zăpada
pe fruntea lui
cea plină de funingini
şi renunţări,
dar mă opresc
cu oiştea în gardul dezastrului
într-o dimineaţă
lespedea ce-mi va înlocui pieptul
va fi cu mult mai grea.