Decembrie

Iarăşi au fost despărţite jumătăţile nopţii
s-a sfârtecat întunericul
şi s-a desgolit luna ca o muieruşcă neruşinată
aruncată afară în ger
trec prin decembrie
ca printr-un sat părăsit
vârsta mi-o spun doar în gând
nu îndrăznesc s-o arăt la lumină
nu îmi mai trebuie paşi
drum nu-mi mai trebuie-n faţă
m-am resemnat să trăiesc fără-orizont sub privire
astăzi în braţe mi-a fost falsa momeală şireată
crezi că nu ştiu cum slujea şarpelui mărului morţii
crezi că nu ştiu cum mustea grea de lăptoasele-nfrângeri
cele pe care le-adun la căpătâiu-mi, ah iat-o!

M-am resemnat să culeg
doar frunze de gând îngheţate
şi să amân cât mai mult ora în care voi pierde
până şi gramul de vis
c-aş mai ajunge vreodată
să-ntineresc amăgiri şi aşteptări şi speranţe…

Nimic

de abia salvat
am vrut să te văd
când intunericul nu avea ferestre
când sufletul meu
era un jgheab rece la streşina unei pustietăţi
iar tu încă nicăieri
nu-ţi scriseseşi numele decât
în jurnalul cu amintiri al morţii,
aşa am început acest poem
de care mi-e frică
şi căruia eu insumi
i-aş fi dat o sabie
ca să-mi reteze capetele speranţelor,
pot continua aşa până mâine până poimâine
cu ameninţarea
că voi sugruma copacul din iarnă,
că voi pune toată zăpada
pe fruntea lui
cea plină de funingini
şi renunţări,
dar mă opresc
cu oiştea în gardul dezastrului
într-o dimineaţă
lespedea ce-mi va înlocui pieptul
va fi cu mult mai grea.