Călătorie sub norii de piatră

o singură aripă
pe partea istovită-a amurgului
şi mâna însângerată plină de spini
lipită de funia clopotului
care vesteşte bucuria unei înmormântări
ţie încă nedestinată

în rest
tinereţe de unde
şi dragoste cum
când paşte la capăt târziul
despărţitorul hotarelor
şi-al vieţii viclene
pe care o urci în cuibarul de aer
al clipelor

în rest
cucereşti frica o botezi cu curaj
ca pe-o victorie nemeritată
măsori distanţa dintre suspine
polizezi dinţii umbrei
speli gleznele frigului
înfloreşti în uitare
strivindu-ţi aripa
de norii de piatră

Saliva la păsări trilul la şoarecii albi

tinereţea mea acum inexistentă
ca saliva la păsări
ca trilul la şoarecii albi
dar ambalată frumos
în staniol de iluzii sintetice
şi-ascunsă pe raftul din dos
să n-o mai găsească lumina
s-o îmbrac îndărătnic doar noaptea
când veveriţele insomniei
sar din fereastră-n fereastră
şi-n dinţii ca luna de tari
sparg istovirea osoasă


de-ar reveni
dacă s-ar stinge oglinda
şi timpul s-ar stinge-n contur
şi norii vâslind peste faţă
aşa-i că absenţa-i ar fi
şi mai profund observată
inexistenţă lucind
ca saliva la păsări
ca trilul la şoarecii albi

Timp de-amintire şi de uitare

să uiţi ceea ce credeai că ţii lipit
în cleiul flămând al memoriei
şi-al vieţii
din care zboară timpul precum libelulele
din malul umbros în surpare
să te fereşti de cărări şi de case
ocolind precum râurile ştrangulate
piatră cu piatră şi sterpe tulpini
cu rădăcinile-n aer
s-aluneci din proprii-ţi ochi
până la ultima margine
ud şi mâlos şi plin de rugină la capete

teama şi foşnetul ei în cuiburi fluide-aninate
pe stâlpii de calcar înfipţi
deasupra speranţelor noastre
refuzul de-a şti că-ntr-o zi clopotul rece
va stinge
viespile trupului ars
memoria grea de uitare

Priveghi şi pavaje cu vânt

să-l reîntâlneşti
în odaia prea strâmtă a sfârşitului
mire albastru din nou (învineţit mai degrabă)
prea bine pudrat de-asistenţii limbuţi
ce-l încarcă
în sacul de plastic sălciu
deschis flămând plescăind ca o gură
răscolitoare obscuritate
lâng-o nelinişte groasă şi mută
întinsă pe trupul de lut cu ger destrămat la picioare
paharul cu viespi ruginii înăbuşit
sub orbitele goale
şi pe delături cuvinte sărate
atâtea secrete atâtea erori iluzii istovite despărţiri
în partea cea bună a vieţii în neîmbătrânire
iar acum
părăsirea aceasta mai albă ca seceta indiferenţei
uitarea a tot ce a fost şi s-a înnorat în oglindă
ca şi când n-ar fi avut niciodată surâs
ori n-ar fi fost construit niciodată

Absenţii vorbesc spun minciuni aiurează

iarăşi seară
iarăşi noapte
iarăşi zi
îţi numeri duminicile rămase tefere
din bătălia cea grea cu amurgul
te-ntorci pe drumul cu semne
până la casa de aer a copilăriei
şi-acolo
în pridvorul absenţei ori în curtea ţipătului
rostogoleşti amintirile sinucigaşe
înveţi primăverile cu picioare de gheaţă
să fie fierbinţi şi-apoi blânde
atârni despărţirile de cuierul negru din ultima margine
mă vezi mă auzi mă cunoşti adiere-a pustiului
privighetoare de tremur fulger oprit tresărire

cad lilieci din caleştile lunii pe streşini
şi-absenţii vorbesc spun minciuni aiurează
lada cu vieţi părăsită căruntă aşteaptă
să treacă seara
să vină noaptea
să-şi bea cucuta steaua primejdioasă

Şi să fii cetină

dacă ţi-ai vedea în fiecare zi sângele
şi-ai putea măsura întunericul ce pătrunde în el
prin venele albastre
prin venele roşii care zumzăie
şi se întrepătrund încordate
dacă ţi-ai vedea inima ca pe o casă locuită cu dragoste
şi-ai şti că-n ferestrele ei nu sunt flori ofilite
nu încap în odăile-i calde minciuna şi frica
dacă ţi-ai vedea visele căzând
lângă pragul neputinţelor de toate felurile
visele pâlpâind la mijlocul nopţilor calme
creierul mirosind a-nţelesuri uscate
dacă ţi-ai întinde sufletul pe trotuarul umed
din faţa casei
şi-ai ruga trecătorii să ţi-l calce-n răstimpuri pe faţă…
şi să fii cetină şi să fii iarbă
şi să nu suferi şi să nu-ţi pese
şi toată această speranţă că mâine… şi mâine
şi toată această viaţă de lăcustă săritoare
peste prăpastiile dintre speranţe.

Mânia amurgului

să prinzi rădăcini în calcarul clipelor
să nu-ţi mai aminteşti din copilărie
decât pupilele negre-ale mamei
insecte migratoare de-a lungul unui cer fără lacrimi
cer în care se scăldau păsările
după ce trecuseră peste sicriul soţului ei
în curtea ţipătoare ca o sirenă de fabrică.
să cauţi biciul cu care copilul omora şerpii
lângă singurătăţile sângelui tău
să crească-amăgirile şi să se umfle
precum pânzele corăbiilor pe mare

culcuşul unui vultur fără aripi
pe marginea zilelor alergătoare
aşa ai ajuns, ecou pentru ţipăt
aşa ai ajuns, deşert al uitării
şi nu încetezi de-a pleca
clătinând capul
în mânia amurgului.

Stea albastra

la 58 de ani nu mai ai trup
eşti în exil în trupul unei buturugi putregăite
ce şi-a uitat pedepsele sevelor
cândva spornice
cândva împrejmuite cu râuri sălbatice
cu zmeuri şi urzici muşcătoare ca şerpii
la 58 de ani eşti un acoperiş fără casă
eşti în exil la marginea cerului
gata să intri pe nevăzute
în raiul închipuit al unui Dumnezeu
mai bătrân şi mai cu frică de moarte ca tine
la 58 de ani nu mai ai amintiri
ori înţelegi că cele pe care încă le mai păstrezi nu contează
că prieteniile , ca şi dragostea, nu contează,
că ele trebuie căutate îndelung
trebuie ocrotite în inimă
puse deasupra uşii la intrarea în casă
numai ca să le poţi găsi
ori de câte ori eşti pregătit să devii fericit
eşti pregătit să devii stea albastră

Bătrâneţea ca o memorie spartă

cine-i bătrân ?
eu am doar 60 de ani azi-mâine
şi o inimă care nu cunoaşte ceasul
ochii mei n-au învăţat cititul în calendare
memoria mea şi-a uitat ziua de naştere


copii, la joacă mă puteţi lua cu voi
cel mai bine mă pricep la baba oarba
şi palma furată
julietelor mă puteţi primi sub balcoane
ştiu toate serenadele pe care
auzindu-le
prin cod genetic
sutienele voastre
sunt gata programate să se înveselească

iar tu, jucărie surâzătoare
care păşeşti înaintea mea
şi îmi luminezi calea spre noapte
învaţă-mă din când în când
cum să fiu fericit
cum să uit să mă uit în oglindă
aminteşte-mi că am doar 60 de ani
şi câte un Turn Eiffel
la fiecare fereastră prin care-mi privesc visele
de-abia înfăşate.