Risc

De-aş şti să ard în dragoste ca focul
Şi inima mi-ar fi cuptor nebun
Te-aş tot pândi pe unde-i surd norocul
În braţe-un rug de trandafiri să-ţi pun.

Dacă-aş avea palate bizantine
Şi nu doar o colibă de doi bani
Te-aş izgoni la Polul Sud cu mine
Să stăm acolo mii şi mii de ani

Sau ţi-ş trânti peste surâs Sahare
Ori minus zeci de grade şi gheţari
Să nu dansezi la baruri şi la bare
Pentru băieţii posturilor mari

Aş face şi risipă de jăratic
Spre-a te-nştiinţa că-i febră-n jurul tău
Şi poate-aş jefui tărâmul arctic
Să-ţi potolesc din sânge duhul rău

Ci iscălindu-mi numele meu roşu
Pe umerii-ţi mai goi decât un pisc
Îţi spun mai bine simplu – hai la moşu
Şi riscă şi tu dacă şi eu risc!

Noaptea

Noaptea la ora 3 şi 31
Mă gândesc s-o iau de la capăt
Ieşind pe terasă să folosesc polizorul frigului
Pentru a-mi bărbieri somnul de pe faţă
Şi de pe mâini
Să mă duc până la fântâna arteziană din curte
Să-i dau drumul să susure până va surzi
Cu tălpile roşii prin noaptea verde
Cu spatele tânăr şi pieptul încărunţit
Să-mi caut speranţele absente din iarbă
Să-mi caut norocul ăla chior
Pe care l-am risipit
Din cauza numărului prea mare de sticle goale
Adunate pe raftul din beci
Stând acolo şi orăcăind pe marginea vinului
Ca nişte broaşte evlavioase…

Noaptea la ora 3 şi 31
Mă gândesc să-mi retrăiesc soarta
Să mă nasc din nou
Să luminez precum un licurici prin şcoala primară
Şi gimnazială
Să-mi cositoresc la biografie liceul şi facultatea
Să mă însor cu o fată frumoasă şi răbdătoare
Atât de răbdătoare
Încât aş fi schimbat-o mereu
Cu alte câteva sute
La fel de frumoase şi răbdătoare ca ea
Să am un copil în adidaşi şi blugi
Dar musai doar unul (ştiţi nenumăratele avorturi)
Şi musai în adidaşi şi blugi
Iar când le-aş fi avut pe toate
Când aş fi pus mâna pe absolut tot
Să îmbătrânesc precum un struţ negru
În împărăţia pământului necruţător
Apoi noaptea la ora 3 şi 31
Să scriu poeme întremătoare
Despre prea multele amurguri
Pe care le-am adunat la căpătâiul meu
Şi care acum zac pur şi simplu acolo
Ca nişte suspine-ndelung repetate…

Profesor

În faţa băncilor el este o umbră
Un ghem de tristeţe
Cu aripi rotunde de fum
Scrie pe tablă cuvinte străine
Pe care cei din bănci le aruncă pe ruguri zâmbind
Fruntea lui sparge mormântul memoriei
Caută acolo comori îngropate demult
De care însă nimeni nu pare să aibă nevoie
Între aceşti pereţi din care ies săbii
Pe aceste scaune albe unde stau sfincşi
Totu-i o apă, o moară măcinând întunericul
Din ochii amiezii,
O apă, o moară
La care secundele-şi macină liniştea
Îşi sfarmă strigătul
Negru şi mut.

În faţa băncilor umbra se-năbuşe
Transpiră harnic pe urmă îngheţă în verbe subţiri
Tremură spart mormântul memoriei
Săbiile ies din pereţi zăngănind
Totu-i un ghem de tristeţe şi pulbere
Căzute-n refrenul cu chip de pământ
Aşa se-ncheie lecţia finală
Luaţi-vă creioanele copii
Şi desenaţi deasupra lui văzduhul
Desenaţi liniştea ori conturaţi
O veşnicie în formă de flacără,
O veşnicie în formă de flacără…

De ce tot noi?

De ce tot noi în crize şi-n dezastre
În tot ce e scumpire şi declin
Chiar nu se poate-n vremea vieţii noastre
S-avem şi noi un an de bine plin?

Căci voi pe noi de prin cinzeci încoace
Cu pâine pe cartelă ne hrăniţi
Şi n-am zis niciodată nu ne place
Am stat la coadă paşnici şi smeriţi ?

Strigat-am „ura” cât cuprinde-naltul
Eu la bătut din palme eram as
Poeme-am scris slăvind ca nimeni altul
Pe cel ce ne ducea spre parastas

Am fost fruntaş pe ramura minciună
Şi-încă mai port pe buze râia-i grea
Un clopot roşu-n inimă-mi răsună
În tot ce-nseamnă tinereţea mea

Şi de-ar fost iubirea cartelată
La coadă aş mai sta până şi-acum
Că-s învăţat să-mi spună „altădată”
Ori căutaţi alături, peste drum…

Că-s învăţat să rabd ca-ntr-o Sahară
Să spun că-i bine când e cel mai rău
Dar parcă-aş întreba a câta oară
De ce tot noi întruna şi mereu?

De ce tot noi în crize şi-n dezastre
În tot ce e scumpire şi declin
Chiar nu se poate-n vremea vieţii noastre
S-avem şi noi un an de bine plin?

Blestem

Când beam rachiu şi-mi răstigneam fiinţa
Sorbind adânc paharul abisal
Credeam c-aşa se-alină suferinţa
Pe-o cruce mărgelată de cleştar

Goneau pe dealuri anii-n herghelie
Şi răsăreau în urmă doar scântei
Iar ceaţa lumii groasă, fumurie
Mă înăbuşea-n cearceaful ud al ei

Şi uite-aşa mi-am pârjolit ficatul
Între tristeţi gradate cu peceţi
Sorbeam paharul, dar umplea-se altul
Să mori de beat şi iarăşi să te-mbeţi

Ci vorba lui Esenin, rusul care
Şi-a scris cu sânge ultimul poem
N-am fost beţiv cu-atâta înverşunare
Cât să nu scap şi din acel blestem

Dar chiar şi azi când vârsta-mi se usucă
Precum o iască pe un trunchi beteag
Tot aş mai bea cu inima năucă
Şi câte-un vin sfătos încă mai trag…

Moartea poetului

Lui Nicolae Drăgan

Nu de suferinţe moare poetul
Ci de bucuriile prea mari
De frumuseţe şi de nădejde
Fiindu-i îngerii lui lăutari

De dorul de prieteni moare poetul
De dorul de oameni şi cărţi
Şi parc-ar vrea să îşi ceară iertare
Că încă mai are întregi nişte părţi.

Poetul moare dând autografe
Aşa-i îngheaţă ultimul cuvânt
Aşa-şi sfârşeşte poemul vieţii
Fericit şi-mpăcat că se-aude cântând.

Refuz

E miezul nopţii. Nu mă tem de tine
Cameră albă care m-ai ucis
Când, mai la Nord, pădurea de ruine
Curge pe râul milei ca-ntr-un vis.

Iar tu eşti tot absentă. La mansardă
Se-ntorc din Spanii neamuri fel de fel
Lumina stăruiă-n perdea să ardă
Din becul chior şi gălbejit şi chel.

Nu te aştept decât până să ţipe
Minutele din ceasul solitar
Şi-un Indian din sânge ca din pipe
Să-mi soarbă nicotina de cleştar…

Dar se aud ecouri desluşite
Şi smoala de pe câmp se taie greu
De-aceea înot atent printre cuţite
Să nu-l trezesc vâslind pe Dumnezeu

Simţind că moartea-i undeva pe-afară
Şi-ar vrea să intre cu pantofi tăcuţi
Voi încuia şi geamul la cămară
Şi-n podul casei voi urca recruţi.

E miezul nopţii. Latră-n geamuri ploaia
Nebune cucuvăi se-adună-n cer
Să nu mai vii de-acum căci vorba aia
Când nu mai pot spera eu nu mai sper.

Dans

Nu-s pregătit să primesc cumpătarea
Chem taurii negri cu coarnele dese şi lungi
Dansez neîmpăcat prin ploaia iluziilor
Cele de-acum dezbrăcate de zboruri
De jocuri,
De focuri, de chipuri, de trup…

Taurii negri cu coarnele dese şi lungi
Scapără-n muget
Pieptu-mi sfărâmă-n amurg
Cum să-i mai pot îmblânzi cu speranţe
Zadarnice de primăvară
Cum să-i mai mint că am cearcăne tinere
Şi buze vrăjite şi clocot senin în priviri?

Ah, cum roiesc peste tot îndoielile,
Cum se deschide fereastra neliniştilor
Bombăne tunetul
Fulgerul tropăie greu
Ce-o să mă fac eu de-acum cu osia ruptă
La carul destinului
Abur de clipă ce sunt,
Ce-o să mă fac cu-amăgirile mele
Cele mai înalte ca valul de vânt?

Răspunsul îl ştiu – cumpătarea,
Dar nu-s pregătit
Pentru drumul cuminte prin fum
Încă roiesc peste tot amăgirile
Încă dansez prin primăvara de păsări
Ori de iluzii
Dezbrăcate de chipuri şi trup.

Dumitru Mălin, Din volumul "Amurgul pur şi simplu", în pregătire

Cald

Cum să fie primăvară în februarie
Şi cum să roiască femeile tinere ca viespile
pe bulevardele mari sau pe străzile mici,
femeile tinere în bluze îmbietoare şi-n decolteuri năvalnice
parcă uitând că iarna în sine-i netrecătoare
iar oamenii mor şi de cald şi de frig
cum să fie primăvară în februarie ?

Cum de-n spitale medicii ucid în loc să vindece
Conştiinţele lor sunt în buzunarul halatului
Şi-n portmoneul celui bolnav
Doar afară soarele se dă pe gratis
Viaţa se împarte pe gratis tuturor
Deşi soarele n-are halat
Şi nu a depus jurământ să-ncălzească şi iarna…

Cum de-s încă naiv până la vârsta aceasta
Şi-mi pun întrebări despre lucruri atât de fireşti
În timp ce sirenele ambulanţelor şuieră în continuare
Şi aceasta-i pentru unii frumoasa muzică ce se aude-n oraş
Iar se vor sătura bine buzunarele hulpave
Şi vor flămânzi până la epuizare cele subţiri
Căci pe gratis nimeni nu trăieşte şi nimeni nu moare
Până şi vaietul cel mai şoptit costă o groază de bani…


E criză economică, e criză politică,
E criză morală, e criză de suflete
Avem doar trupuri grele şi pline de nevoi
Avem reforme şi cure de slăbire
Şi bănci cu duiumul, dar şi mai multe farmacii
Iar peste toate vine primăvara încă din februarie
Soarele se împărtăşeşte pe gratis la toţi
deşi n-are halat şi nu a depus jurământ
dar uite că el încălzeşte şi vindecă până şi iarna.












Valori


A murit un sportiv oarecare
Tânăr ce-i drept şi cu muşchii zvâcnind de splendori
L-a înjunghiat un netrebnic într-o ţară vecină
Şi era gata să se declare doliu naţional.

Ce valori formidabile promovează poporul meu, doamne,
Poporul de televizoare şi conducătorii lui de carton
Şi-n vremea asta bugetul pentru cercetare e-n comă de pib
Iar mincinosul buget pentru educaţie geme de greaţă.

În vremea aceasta, sau nu prea demult,
Au murit Octavian Paler şi Grigore Vieru
Au murit doctori în ştiinţe, actori, cântăreţi şi poeţi
Iar poporul meu de televizoare şi măşti de carton
Le-a întors nepăsător spatele,
În câteva ore nimeni n-a mai pomenit nimic despre ei!

Ce valori formidabile promovează poporul meu, doamne,
Căci nu de creiere are nevoie ţara asta ca să iasă din criza-i veşnică,
Ci de muşchi
Josnicele măşti de carton n-au nevoie de creiere
Şi nici mulţimile cărora Borges le-a spus
„Fotbalul este popular pentru că şi prostia este populară”.

Decât să se dezbată scumpirea pâinii şi scăderea pensiilor
Decât să se urle clipă de clipă: de ce ne-aţi minţit?
E preferabil să se inventeze în fiecare minut glorii naţionale
Să se savureze violuri şi crime transmise în direct la televizor
Ce valori formidabile promovează poporul meu, doamne !











Gol


A venit dimineaţa pe deasupra pădurii
mi-a atins pielea moale şi oasele
mi s-a aşezat pe ochi ca o pânză de păianjen lipicioasă
a coborât înspre inimă cu privirile ei îngheţate
dar acolo erai tu ferecată.

A venit amiaza prin zăpada zemoasă
mi-a atins pielea moale şi oasele
mi-a intrat în carne ca o baionetă de alamă zimţată
a urcat înspre ochi cu unghiile ei ascuţite ca acele
dar acolo erai tu ferecată.

A venit amurgul pe deasupra zăpezii
şi prin pădurea zemoasă
mi-a atins pielea moale şi oasele
s-a întors către sânge ca un glonţ de jăratic albastru
a poposit lângă suflet cu degetele lui transpirate
dar acolo erai tu ferecată.

A venit noaptea prin pielea-mi zemoasă
Prin oasele-mi moi, subţiate
mi-a intrat în ochi cu ghearele ei ascuţite ca acele
mi s-a aşezat peste suflet ca o pânză de păianjen lipicioasă
a urcat înspre inimă cu palmele ei îngheţate
a cutreierat peste tot prin făptura-mi neîncuiată
dar nu te-a găsit nicăieri
ca şi cum n-ai fi fost viaţa mea niciodată.

















Euro



Democraţie, numele tău este euro
Case de schimb şi bănci jefuite de hoţi de la hoţi
Bani furaţi ce se mută dintr-un buzunar necinstit în altul
Vieţi îndoielnice terminate degeaba
Doar ca să poată ecranele măcina mai departe
Doar ca să poată mulţimile râgâi lângă iesle
Anesteziate de prim temps-uri şi news-uri alert.

Tomberoane hrănitoare scormonite prin intersecţii
Cartiere de locuinţe din carton
Cu celofan în loc de geamuri şi uşi
Într-o parte a oraşului
Iar în cealaltă vile opulente şi dogoritoare
Cuiburi de şerpi cu blazoane politice
Şi încrengături de minciuni rafinate.

Şcoli în care profesorii predau geometria umilinţei
În care elevii fumează la uşile claselor,
Aleargă haotic şi se amuză
Jucând orice rol
În care sexul şi muzica razna
Coboară din maşinile strălucitoare
Sfidând ochelarii apatici şi jerpelitele haine de domn.

Democraţie, numele tău este euro
Este politică în beneficiul jafului nelimitat
Este aroganţă, cinism şi incultură
Case de schimb şi bănci jefuite de hoţi de la hoţi
Vieţi îndoielnice trăite şi terminate degeaba
Democraţie numele tău este euro.

Marunt si stins

M-am luat cu prezentul şi cu întâmplările

Am căzut încă o dată în capcana nimicului

Biruitor

M-am uitat în oglindă doar bărbierindu-mă

Atunci când oricum mi-e urât să mă văd.

Am uitat de bucuria ninsorii şi de farmecul frigului

De iarna sfioasă ce-mi fuge şi azi din priviri

Inima mea, ceas bătrân, rotunjind amăgirile

A zorit înspre mâine-poimâine, săltând.

Dar ce să fac dacă-s om cu speranţă şi dragoste

Dacă-s os de furnică şi suflet de greiere mut

Cum să-mi opresc fericirea la marginea câmpului

Şi cu bulgări bătând-o

S-o întreb de-i e cald sau i-e frig?

Ce să fac dacă-s om cu speranţă şi dragoste

Şi cu ochi disperaţi ce se uită întruna la timp

Cum să nu ştiu că sfârşi-se-vor până şi iernile

Iar primăverile-verile pot sări peste mine oricând?

Am uitat de bucuria ninsorii şi de farmecul frigului

Mi-am uitat fericirea cosită la margini de câmp

Am căzut în capcana nimicului biruitor

Vrerile mele de furnică nevolnică

Se pierd pe cărarea măruntului

Iar glasul de greiere negru se stinge din dragoste blând.

Dumitru Mălin