Nimic

de abia salvat
am vrut să te văd
când intunericul nu avea ferestre
când sufletul meu
era un jgheab rece la streşina unei pustietăţi
iar tu încă nicăieri
nu-ţi scriseseşi numele decât
în jurnalul cu amintiri al morţii,
aşa am început acest poem
de care mi-e frică
şi căruia eu insumi
i-aş fi dat o sabie
ca să-mi reteze capetele speranţelor,
pot continua aşa până mâine până poimâine
cu ameninţarea
că voi sugruma copacul din iarnă,
că voi pune toată zăpada
pe fruntea lui
cea plină de funingini
şi renunţări,
dar mă opresc
cu oiştea în gardul dezastrului
într-o dimineaţă
lespedea ce-mi va înlocui pieptul
va fi cu mult mai grea.