Blestem

Când beam rachiu şi-mi răstigneam fiinţa
Sorbind adânc paharul abisal
Credeam c-aşa se-alină suferinţa
Pe-o cruce mărgelată de cleştar

Goneau pe dealuri anii-n herghelie
Şi răsăreau în urmă doar scântei
Iar ceaţa lumii groasă, fumurie
Mă înăbuşea-n cearceaful ud al ei

Şi uite-aşa mi-am pârjolit ficatul
Între tristeţi gradate cu peceţi
Sorbeam paharul, dar umplea-se altul
Să mori de beat şi iarăşi să te-mbeţi

Ci vorba lui Esenin, rusul care
Şi-a scris cu sânge ultimul poem
N-am fost beţiv cu-atâta înverşunare
Cât să nu scap şi din acel blestem

Dar chiar şi azi când vârsta-mi se usucă
Precum o iască pe un trunchi beteag
Tot aş mai bea cu inima năucă
Şi câte-un vin sfătos încă mai trag…