Profesor

În faţa băncilor el este o umbră
Un ghem de tristeţe
Cu aripi rotunde de fum
Scrie pe tablă cuvinte străine
Pe care cei din bănci le aruncă pe ruguri zâmbind
Fruntea lui sparge mormântul memoriei
Caută acolo comori îngropate demult
De care însă nimeni nu pare să aibă nevoie
Între aceşti pereţi din care ies săbii
Pe aceste scaune albe unde stau sfincşi
Totu-i o apă, o moară măcinând întunericul
Din ochii amiezii,
O apă, o moară
La care secundele-şi macină liniştea
Îşi sfarmă strigătul
Negru şi mut.

În faţa băncilor umbra se-năbuşe
Transpiră harnic pe urmă îngheţă în verbe subţiri
Tremură spart mormântul memoriei
Săbiile ies din pereţi zăngănind
Totu-i un ghem de tristeţe şi pulbere
Căzute-n refrenul cu chip de pământ
Aşa se-ncheie lecţia finală
Luaţi-vă creioanele copii
Şi desenaţi deasupra lui văzduhul
Desenaţi liniştea ori conturaţi
O veşnicie în formă de flacără,
O veşnicie în formă de flacără…