Mânia amurgului

să prinzi rădăcini în calcarul clipelor
să nu-ţi mai aminteşti din copilărie
decât pupilele negre-ale mamei
insecte migratoare de-a lungul unui cer fără lacrimi
cer în care se scăldau păsările
după ce trecuseră peste sicriul soţului ei
în curtea ţipătoare ca o sirenă de fabrică.
să cauţi biciul cu care copilul omora şerpii
lângă singurătăţile sângelui tău
să crească-amăgirile şi să se umfle
precum pânzele corăbiilor pe mare

culcuşul unui vultur fără aripi
pe marginea zilelor alergătoare
aşa ai ajuns, ecou pentru ţipăt
aşa ai ajuns, deşert al uitării
şi nu încetezi de-a pleca
clătinând capul
în mânia amurgului.