Frumosul om măruntul înnoratul

să uiţi să speri să te auto-naşti
cu aceeaşi identitate consumată pe bucăţi
precum pâinea
încă din leagănul aşternut cu urzici
să te obişnuieşti cu un trai confortabil
zi de martie rândunele îngheţate
peste-omoplaţii oraşului mare
iarna
în depărtare îşi urlă fiorii
că am lăsat-o însingurată
nu mai vorbesc de toamnă pe care am îngropat-o
în veneţia sângelui meu
ca pe-o destinaţie neomenească
ştiu cine sunt
în adânc
culegător la secerişul speranţelor
voce-n amurg
în care se vaietă drumurile
cu sufletul împrăştiat
peste amintirile moarte
şi plecările
nenumărate
împlântate-n pavajul din faţa porţii
zăcând acolo
ca nişte păsări cu aripi imense tăiate
nu-mi trebuie îmbrăţişări
nici îndemnuri
nici sfaturi
am braţele spaimei
frumos îndreptate spre mine
şi 60 de ani de om fericit
precum copacul ars şi silit
să-şi iubească cenuşa îmbelşugată