Noi poeme de Dumitru Malin

Din dragoste întrupa-voi veşnicia


te voi iubi
până ce mi se vor termina îmbrăţişările
până ce-mi va scădea sângele
precum un râu uscat
până ce vor fi cosite toate ierburile
şi nu vor mai avea greierii unde să cânte

dar şi atunci

te voi iubi
până când se va termina timpul
până când pământu-mi va fi ultimul pat
până când greierii vor cânta doar deasupra

dar şi atunci

mă voi gândi cum să fac
să-ţi rămân aproape
până când ar reînvia timpul
ar reporni ude de dragoste râurile
până când inexistenţa mea
ar fi pentru tine
doar
o strânsă înfrigurată
şi nemaiterminată îmbrăţişare



















Atunci mă va iubi şi primăvara





obosit cal în hamuri de mult
turma norilor neagră şi albă şi rece
acolo pe deal în dimineaţa de martie încă-ngheţată
mi-ar trebui altă umbră alt destin altă dragoste
tăiată-n felii rotitoare
mi-ar trebui o viaţă de om fără carne şi oase
un trup de aer
c-o piele de frunză verde şi caldă
pe care s-o spintece vântul
mi-ar trebui o viaţă de pasăre
în zbor peste iazul năruit al singurătăţilor
mi-ar trebui o inimă cu aripi
semănând mai degrabă a flacără
o inimă cu aripi
semănând a speranţă nesfâşiată




















Dimineaţă de martie aripi zdrobite-n văzduh


azi dimineaţă
soarele rece de martie muşca-orizontul
muşca dealurile şi norii
şi aerul strâmb dinspre răsărit
o pasăre roşie cu aripile zdrobite
agoniza-n depărtarea diformă
şi strangula cu spaima ei amară
răscrucile aspre de dinaintea noastră
prin geam mă uitam
şi ştiam că-s acolo sub ţăndări
sub zgomotul sângelui picurând din înalt
acolo eram şi simţeam încordarea
treaz intuind ce răscoală înflăcărată
provoacă naşterea unei singure zile

dar eu mă gândeam
la amurgul din capătul văilor
la păpădia respiraţiei mele de-abia ocrotită în piept
mă gândeam
cu ce inimă mereu neîmprejmuită
îmi înfruntat dimineţile şi înserările
îmi salvez uscăciunile şi ofilirea
mă mângâi cu nepotolita speranţă-a învingerii
cu dârzenia dragostei
ploaie senină nemişcată-nspre munţi
mă gândeam
c-am promis să-mi repar toate vâslele
şi la 60 de ani
să nu cobor încă steagul din turn
iar soarele rece de martie
muşca amar depărtările
şi răsărea roşu ca o pasăre
cu aripi zdrobite-n văzduh











Şi focul e bun el poate îmblânzi frumuseţea



nu doar femeile frumoase ci şi fotografiile lor
pot provoca suferinţă
crud pot jigni ochii unei fotografii de 18 ani
care-ţi spun
ce cauţi pe-aici moşulică
dar sânii dar şoldurile provocator arcuite
când îţi aruncă-n derâdere
nu ne privi eşti jalnic de libidinos
bătrânelule
ţi-e jenă întorci capul priveşti pe fereastră
izbindu-ţi sufletul de razele reci ale soarelui
de primăvară
nu te revoltă nimic
doar o tristeţe zâmbitoare
acoperă strada şi casele
veni-va odată şi focul
să prefacă în scrum fotografia aceasta























Tot ce ating devine repetare




casă cu streşina singură-n noapte
zăbrele negre
şi steaguri
prăbuşite
peste nădejdea oricărei victorii
picură vinul sau ploaia din buzele reci
ale paharului sau ale cerului stors
peste ţărmul devorator al fiinţei
tremură moale întunericul
şi luna-i fântână încâlcită-ntre nori
o înăbuşire adâncă a sufletului
o primăvară bătrână
de 60 de ori repetată-n zadar
mereu fără mari începuturi
mereu urzicată de flăcări
ce-n vis doar în vis dogoresc
vântul suspină deşi nu-l doare
provizorie-i clipa
şi-asemenea ei
şi tu-ţi construieşti
doar din măruntele tale amăgiri
viitorul



















Cu viaţa pe moarte călcând


mergeam încet pe stradă nici prea fericit
dar nici deosebit de părăsit de surâsuri
când deodată
am simţit că-mi pocneşte moartea-n urechi
precum o petardă fragedă şi îmbujorată
m-am clătinat în timp ce sub frunte-mi înainta
o stranie locomotivă de argint
trăgând vagoane încărcate cu prundiş albastru
orbeam încet şi femeia de lângă mine
se dărâma ca un pod de trestie
împovărat de nelinişte şi singurătate
mi-am amintit de pământ de răcoroasa lui pernă
dar asfaltul putred
plutea ca un fald
pe sub mâinile mele atârnate
apoi lumea s-a rupt în două
ochii s-au despărţit unul de altul
vedeam într-o parte
un câine roşu mocirlos şi-ngroşat
care urla-n întuneric
iar în cealaltă parte veveriţele stelelor
verzi ronţăiau spaima
aprinsă-n memoria mea destrămată


apoi din nou pocnitura din tâmplă
ţâşnită-n ecouri ovale
vibraţia revenirii
la o lume de-abia închegată
petarda s-a stins astupată încet de-nflorirea luminii
şi gândul pe gând se-auzea
şi viaţa
pe moarte călcând
a pornit surâzând mai departe